Doua povesti

Rar mai scriu pe blog-ul acesta! Imi pare rau ca nu reusesc sa imi scriu povestile mai des si sunt un pic geloasa pe cei care aproape zilnic isi pun in cuvinte gandurile si le impartasesc altora.
Asta e, bine ca m-am adunat macar azi.
Vroiam sa va daruiesc doua povesti despre bunatate si generozitate pe care le port cu mine de vreo doua saptamani.

Cele doua intamplari le-am trait in Olanda unde am mers la o conferinta. Nu am calatorit singura, ci cu o colega de la scoala doctorala. Am zburat mai intai la Amsterdam si apoi am luat trenul catre destinatia finala, Groningen. Totul a decurs foarte bine, am ajuns, am gasit casa de oaspeti si am avut timp sa dam o raita scurta prin orasel inainte de ceremonia de deschidere a conferintei din seara respectiva.

Centrul vechi al orasului Groningen are farmec, cu strazi inguste unde doar pietonii si biciclistii au voie. Intre noi fie vorba, cred ca Olanda e raiul pentru biciclisti. Desi te-ai astepta sa te fereasca ei pe tine, ca pieton, se intampla exact invers. Inclusiv in brosurile de prezentare a orasului scria ca trebuie sa ai mare grija sa nu fii accidentat. Stiu ca suna inspaimantator si nu e departe de adevar, dar inveti repede cum sa procedezi ca sa nu se intample nimic rau.

Pe langa faptul ca atmosfera la conferinta a fost cu adevarat academica, am vazut prezentari interesante si argumentari pertinente, m-am bucurat sa cunosc colegi din toata lumea. Cu cativa dintre ei am incercat si berea olandeza, ca deh, trebuia sa fie o experienta completa si complexa.:)

Dar sa revin la intamplarile de care va spuneam la inceput. Aveam avionul de intoarcere destul de devreme, asa ca in ultima zi am pornit catre gara din Groningen cu noaptea-n cap, eu si colega, tragand fiecare de cate un troler, adormite si infrigurate. Cand am ajuns, trenul pentru Amsterdam era deja la peron. M-am indreptat catre automatul de bilete si...surpriza! Nu imi accepta cardul. Plata se putea face numai cu cardul sau cu monezi. De unde atatea monezi? Stateam in fata automatului inmarmurita, colega mea de-a dreptul speriata. Daca pierdeam trenul, mai era unul peste o ora, ceea ce ne decala mult programul si era posibil sa pierdem avionul catre Bucuresti.

Ne-am indepartat un pic de automat. Nu stiam ce sa fac. Daca urcam fara bilet, primeam o amenda foarte mare, deci nu era o solutie. In timpul asta, la automat venise o doamna. Si atunci ma loveste inspiratia: ma duc la ea, o astept sa termine tranzactia si o intreb respectuos daca ar putea sa ne ajute. I-am propus sa ne cumpere cu cardul ei biletele si noi sa ii dam cash. In timp ce ii propuneam asta, tineam in mana, desfacut, portofelul din care se vedeau bancnotele, incercand sa o conving si vizual ca nu trebuie sa isi faca nici o problema, avem cu ce plati. Trebuie sa va imaginati scena: era intuneric, ger, 2-3 persoane in gara si eu cu o propunere de genul asta.

Dupa cateva secunde (care mi s-au parut o vesnicie) s-a intors cu spatele la noi, inspre automat si ne-a intrebat unde vrem sa mergem, apoi ne-a cumparat biletele. I-am dat banii, tremurand si multumindu-i neincetat. I-am zis ca nu isi da seama ce gest frumos a facut pentru doua straine, la care ea a replicat: "Sper ca v-a placut in Olanda si ca o sa mai veniti!" 

Am urcat in tren cat de repede am putut, ne-am asezat si in doua secunde trenul a pornit. 

Adăugaţi o legendă

Calatoria a fost linistita, wi-fi in tren, caldut, toate conditiile desi eu visam la o cafea. Ceea ce am si cautat de indata ce am ajuns la aeroport. Dupa ce am lasat bagajele, ne-am indreptat ca niste insetati in desert catre prima autoservire din aeroport.

O doamna draguta, intre doua varste, imi ia comanda pentru o cafea, cu rugamintea de a-mi da si un pahar cu apa. Mi-a zambit, s-a uitat atent la mine si m-a intrebat: "Va simtiti bine?" Da, i-am raspuns, sunt doar foarte-foarte obosita (nu dormisem decat 4 ore cu o noapte in urma). Si ea imi spune: "Am exact ceea ce va trebuie", si se apleaca sub tejghea de unde scoate o poseta, din poseta extrage un pliculet, se intoarce sa imi prepare cafeaua si sa amestece continutul plicului intr-un pahar mare-mare cu apa fierbinte.

Imi pune totul pe o tava. O intreb ce e in paharul acela mare, aburind. Imi zice: "Supa de pui". "Cat va datorez pentru supa", intreb, moment in care cu o fata uimita doamna aceea imi spune: "NIMIC! Am adus-o de la mine de acasa. O sa va faca bine, o sa vedeti. E foarte buna." 

Eram blocata, nu stiam ce sa ii spun, de uimire imi pierise graiul. I-am spus 'multumesc' si ea mi-a urat sa imi fie bine si sa mai vin in Olanda. Am mancat supa aceea (delicioasa de altfel) cu o figura inmarmurita de atata generozitate si atentie si cu sentimentul ca am un inger pazitor care se ingrijeste de mine. 

Poate povestile nu va par extra-fantastice, dar credeti-ma ca la momentele respective mie mi-au parut miracole de bunatate si omenie. Faptul ca ambele binefacatoare m-au indemnat sa mai vin sa le vizitez tara e un alt aspect care mi-a placut mult. 

Acum, in apropierea Craciunului mai mult ca oricand, tin sa imi amintesc de lucrurile bune care mi se intampla in viata, de oamenii  parca rupti din povesti pe care ii cunosc si pentru care ii multumesc lui Dumnezeu!