O intamplare

Zilele trecute o prietena m-a intrebat de ce nu imi fac blog. Ii povestisem o intamplare din scurta vacanta la Sinaia si cat de mult as fi vrut sa o destainuiesc cuiva la momentul respectiv. "De ce nu iti faci blog?", imi zice. Chiar, de ce nu?
M-am obisnuit sa postez diverse ganduri si povesti pe FB. Sunt sau nu citite. Eu le postez. Ideea de a avea propriul blog implica un public cititor. Singurele bloguri pe care le citesc sunt ale unor personalitati si ale prietenilor. Personalitate nu sunt. Asa ca mai raman doar prietenii care vor avea curiozitatea sa imi citeasca randurile.
Incep, totusi. Cu intamplarea de la Sinaia.

Eram la mini-festivalul Enescu si muzica lumii in sala frumoasa a Casino-ului din Sinaia. Urma sa ascult Concertul no.1 pentru pian al lui Ceaikovski. Acesta http://www.youtube.com/watch?v=BWerj8FcprM


Pe randul din fata mea se asezasera niste indivizi si individe aparte. Galagiosi (genul pitzi & co.), isi faceau poze cu iphone-ul, se hlizeau din nimic. Pe scurt, pareau ca au fost gresit teleportati in sala aceea eleganta si de bun gust.
Deja imi faceam griji de cum vor decurge lucrurile in timpul concertului. Muzicienii filarmonicii au intrat pe scena, a inceput acordarea instrumentelor. Au aparut dirijorul si apoi marea pianista Elisabeth Leonskaya.
S-a facut liniste. Mi-am tinut respiratia si ...a inceput. Am simtit un curent electric de placere la reintalnirea cu Ceaikovski. A fost incredibil de emotionant. Sunetele ma tintuisera de scaun, nu puteam sa imi conving lacrimile sa nu curga. Eram ca in transa.
Insa ceea ce m-a impresionat inca si mai mult a fost reactia personajelor de care va spuneam la inceput. Au uitat de iphone-uri, le-au picat ochelarii cocotati pe crestet...si nu mai miscau, pur si simplu erau fermecati! La sfarsit barbatii aceia imbracati in pantaloni scurti si slapi isi stergeau lacrimile. Nu imi venea sa cred! Si atunci o idee mi-a aparut in minte: poate ca expunerea la minunea care este muzica clasica ar putea sa vindece populatia manelizata si acaparata de prost-gust si nesimtire.
Sunt aproape sigura ca cei de care va vorbesc nu mai calcasera in viata lor la un astfel de concert si au venit la acesta pentru ca era gratuit si nu aveau ce face la ora aia. Nu conteaza. Am fost martora la transformarea lor (fie doar si pentru o ora). Deci este posibil. Muzica atinge sufletul, il poate vindeca si inalta din intuneric.

Poate ca expunerea repetata la frumos si autentic prin arta (muzica, teatru, dans, arte plastice) ar putea sa ne ajute sa ne regasim ca Oameni. Inca mai am incredere ca se poate face ceva. Daca as sti cum, as face rost de bani pentru un proiect cu scopul asta: sa dam ocazia celor care si-au tocit simturile cu mizerii de zi cu zi, care muncesc pentru a manca si a fi vazuti plimbandu-si hainele de firma in mall, care sunt palmuiti in permanenta de stiri mondene si de violenta de tot felul, sa SIMTA din nou, ca OAMENI.

Oare o fi posibil? Poate sunt eu optimista si mult prea increzatoare. Poate.